Şi ce frumos surâde printre cuvintele-i triste, aşternute cu bucuria nu doar a regăsirii dar şi pentru o nouă viaţă, mereu şi mereu de la început, c-aşa e mai bine, să crezi, să vrei, să nu laşi capătul din mână. Aşa a făcut şi românca noastră. S-a privit pe sine în reflexiile existenţei şi-apoi, s-a trezit că e oglindă. Acum, îşi priveşte chipul şi îşi trece uneori mâna prin părul obosit şi el, de la alergătură, speranţă şi odihna celei mai frumoase munci, secret nevăzut dar de acum, ştiut: Poezia.
Numele său este Laura Cătălina Dragomir şi este încă o femeie tânără, frumoasă şi ambiţioasă. De mai mulţi ani trăieşte în Spania, foarte aproape de Mediterana valurilor şi soarele care cine ştie, poate o inspiră ca un sprijin paralel al propriului talent. Laura este şi mamă, un părinte responsabil care pentru fetiţa sa ar face totul din toate şi cu siguranţă şi-ar da viaţa din viaţă.
Versurile sale se întretaie între ele prin complexitatea unei gândiri obligat profunde, care ai spune că rosteşte cu glas tare frustrarea de odinioară, trăirea dintotdeauna şi bucuria unui prezent pentru care se simte tot mai fericită. Nici nu e nevoie să o vezi la chip. Nici nu trebuie să o plictiseşti cu prea multe întrebări. Raţională şi nonconformistă, conservatoare şi totuşi cu amestec de surprize ale schimbării sale personale, Laura ne propune un vers original. Uneori seamănă a încâlcire de taine feminine, alteori de vise într-un amalgam al simţămintelor, deciziilor şi indeciziilor tot personale. Uimitor, românca este ea însăşi o literatură originală.
Nu ştii dacă să numeşti clasic ori postmodernism ceea ce scrie. Important e că scrie, creează, trăieşte şi o face când şi cum poate ca atâţia alţii, fără să facă un caz din muncile care uneori par să o doboare printre străini.
Laura trudeşte din greu printre ei, străinii, dar se bucură tot mai mult de sacrificiile şi deciziile sale. Alături de ea se află o soră mai mică. Casa unde locuieşte un loc simplu, cu chirie. Dar acolo, de-a gata şi sub seri târzii, poeta româncă gândeşte prin versuri care te îndeamnă să-ţi aminteşti de vorbele lui Nichita Stănescu: "Poezia este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.
Laurei, îi "trecuse prin cap să mai lase fericirea":
"să mă zăbovesc peste ea doar noaptea
şi atunci la lumina plăpândă.
să o scobesc ca orbii, din mână, de stricăciunea invidiei
şi bine frumoasă să o dau şi altora s-o înceapă
s-o prinda de capătul cu moartea
şi să gândeasca: de acolo îi vine sporul şi înţelepciunea.
c-am ţinut-o dichisită până am uitat şi de apa
şi-am crescut-o ca pe dragul ochilor
degeaba.
doar mi-a prefacut iubirea.
şi mi-am zis, ce rost, doar din gură să dai
să bei aerul cu gâlgâit ca şi cum ţi-ar intra de-adevăratelea
ca şi cum ursitoare bună ţi-ar veni
numai pentru încăpăţânarea de a-ţi repeta naşterea în faţa pântecului
întreagă şi cu mama.
şi mi-am zis:luaţi fericirea asta.
cât mă trag pe mâini mă uit şi la voi".
Sensibilitatea poetei se transmite prin cuvântul "Iubire", folosit des în poemele sale. Această femeie elogiază dragostea într-un fel de admirat. Dragostea din ea şi despre care ne vorbeşte prin poezia sa, se intersectează cu realismul vieţii cotidiene de care era sătulă până mai demult şi-n ultima vreme şi cu raţionamentul unei voinţe de neclintit: Aceea de a se privi ea, ca femeie oglindă ce este, pentru a nu fi vreodată cum nimeni nu şi-ar dori şi cu scopul nedeclarat al afecţiunii faţă de oameni neuitaţi de ea sau noi, care ştiu cum este de fapt, ea.
Laura este o frumuseţe a acestei lumi în genul spus cândva şi de Edgar Allan Poe: "Poezia este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte.":
La spartul oglinzilor
vezi, tu ai venit
şi cuvinte nu am nici cât să ne dăm mâna ca doi prieteni
toate, vii născute, rămânerii în una le-am spus.
şi cât de anapoda e să-mi strig strig paşii
eu, ce carne le-am fost când te învăţau de stăpân
te văd mai înalt
cu numele de dragoste străină de la frunte spre-n-sus
din casă mi s-au ascuns treptele toate, firesc.
(ştiau că n-o sa mă mai îndrăgostesc de tine în nici un alt barbat).
eu încă sunt cum nu mă ştiai de-nainte
îmbrac rochie pe ploaie
şi părul mi-a crescut
bătrân, monosilabic şi frânt.
tu vezi?"
Noi, cei care o citim uneori pe Laura şi pe reţelele de socializare ori mai interacţionăm cu ea dar şi apropiaţii din viaţa de zi cu zi, nu putem decât să o felicităm pentru debutul ei literar, inclusiv în diaspora românească.
Ca autor al acestui articol, aş putea parafraza tot din Laura Cătălina Dragomir, poeta româncă de pe meleagurile iberice dar mi-e greu, pentru că unicitatea acestei fiinţe te lasă interzis. Parcă te învârţi cu poezia şi cuvintele ei într-o horă, recitând în timpul dansului, atât e de ameţitoare amestecătura de conflicte interioare dar şi de exteriorizări personale printr-o literatură care va cuceri mulţi pasionaţi:
"Dumnezeu, mama şi nimeni...
mă uitam la Dumnezeu ca la soare.
înainte de el o avusesem numai pe mama
şi aveam poftă să fim mulţi la bătrâneţe
să ne ferim de statul înăuntrul pământului şi de viermii la inimă
cu femei după dragoste.
el era ceva mai în vârstă ca mine
şi când vorbea rar
mă ceream singur om la oase.
trânteam pe deasupra raiurile
să aibă popii unde ne numara junghiurile
şi noi să avem de ce râde."
Epilog: Nu mai e nimic de spus atunci când o poetă ca Laura Cătălina Dragomir îţi spune deja totul din ce crede că trebuie:
"Vino, orfanule
să ne jucăm că vorbim
tată şi fiu ca-n finalurile bune
unde nu se vad părţile în care toţi plâng
şi-şi acoperă spatele cu jumătate de voce.
să stăm pe pământ
şi să-ţi spun ce mi-aş fi dorit pentru tine
ceilalţi deja ştiu să doarmă şi singuri.
nu e aşa cum se naşte distanţa?
am nevoie de toată lumina
şi pentru trei zile, trei nopţi, o femeie."
vino, orfanule, să facă şi ochii mei frunze
în primăvara asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu